Spunem ca sunt toti la fel, toti sunt niste imbecili, dobitoci, magari si nesimtiti cand ne supara...dar si cand ne fac fericite suntem prea speriate sa le aratam cat de mult ii iubim. Suntem prea speriate sa le demonstram dragostea noastra de cate ori o simtim. Ajung si ei la satietate, ca si noi, au nevoie de dovezi permanente de dragoste si cand noi nu le aratam cat de mult conteaza prezenta lor in viata noastra isi iau zborul. Atunci realizam cat de rau ne pare ca nu am spus unele cuvinte la timpul lor, ca poate alte cuvinte nu ar fi trebuit sa le spunem, ca nu ar fi trebuit sa reactionam in unele momente asa cum am facut-o, ca poate aveau o perioada mai grea si aveau nevoie de sprijin nu de reprosuri. Oare mai putem schimba greselile trecutului? Oare cand devine "prea tarziu", intradevar prea tarziu....